Arsene, ”the last man standing”

• SuperLiga: Poli Iași - FCSB, luni, 20:00, DGS 1

• SuperLiga: UTA Arad - Botoșani, luni, 17:00, DGS 1

Nu știu cum a reacționat Arsene Wenger în ziua în care a aflat vestea că Sir Alex Ferguson se va retrage de la Manchester United și, implicit, din fotbalul mare. E posibil să nu-l fi luat foarte tare prin surprindere. La acest nivel, informațiile circulă mult mai repede, iar cei implicați nu au, de regulă, nevoie de dezvăluirile din presă sau de comunicate oficiale ca să afle ceea ce se întâmplă în jurul lor. Cred însă că măcar un zâmbet în colțul gurii tot i-a provocat. Din acel moment, Wenger devenea ”the last man standing”. Asta ca să preiau un titlu de film. Nu știu ce rol i-ar fi convenit lui Arsene în acest film, nici măcar nu știu dacă l-ar prinde scenariul. Știu doar că și în momentul ăsta, în dreptul său stă ștampila de cel mai longeviv antrenor în activitate la același club. Iar când spun ”în momentul ăsta” mă refer la ziua în care a anunțat că, la finalul sezonului, va pleca de la Arsenal.

Trebuie să fim de acord, e un moment istoric. Arsene Wenger nu e doar managerul lui Arsenal. Este Arsenal însuși. Sigur, istoria ”tunarilor” are multe zeci de ani înaintea numirii lui Wenger, dar tot ceea ce înseamnă azi Arsenal, faptul că e un club primit la masa bogaților Europei, deși la nivel de trofee câștigate e clar că nu oferă motive, i se datorează lui Arsene. ”Arsene, who?”. Vă amintiți, e titlul dat de The Sun, atunci când Wenger a fost instalat la tunari. Prima lui conferință de presă a fost o teleconferință, căci era încă în Japonia. Mai degrabă un eșec din punct de vedere tehnic, căci a existat un delay aproape insuportabil, explicabil pentru acele timpuri.

Era final de septembrie 1996, iar numirea alsacianului a fost o mare surpriză, căci se vorbea foarte mult atunci de Johan Cruyff, tocmai pus pe liber de Barcelona. Există o certă apropiere între filozofia celor doi, fotbalistic vorbind. Dar și o mare deosebire. Deși creator a tot ceea ce înseamnă Barcelona de azi, Cruyff a fost dat afară atunci când rezultatele au încetat să mai apară. Dacă la Barcelona ar fi funcționat gândirea de la Arsenal, probabil că Johan Cruyff ar fi rămas pe bancă încă mulți ani, eventual până la venirea lui Guardiola. Dar dacă la Arsenal ar fi funcționat gândirea de la Barcelona, poate că acele trofee de care spuneam la început că lipsesc ar fi apărut totuși.

Sunt mulți cei care cred, iar eu sunt sută la sută de acord, că Wenger a schimbat radical fotbalul din Anglia. De la alimentația jucătorilor, la antrenamente și, ca rezultat, la fotbalul oferit. Arsenal a fost prima echipă de dincolo de Canal care și-a europenizat fotbalul, care a oferit acele inserții de ordin tactic și estetic ce se regăsesc azi în dreptul majorității grupărilor din Premier League și nu numai. Acea echipă frumoasă de la începutul anilor 2000 și acea trupă invincibilă de la ultimul titlu câștigat în Premier League vor rămâne în istoria fotbalului britanic nu doar ca nivel de performanță, ci mai ales prin prisma calității excepționale a fotbalului. Acel sezon, 2003-2004, poate că a fost cel în care Arsenal ar fi meritat cel mai mult să ia Liga Campionilor, căci era de departe cea mai bună echipă europeană a acelui moment. Acel sfert de finală cu Chelsea (1-1 în tur și-apoi 1-2 în returul de pe ”Highbury”, cu Mutu rezervă neutilizată de Claudio Ranieri la Chelsea și cu golul decisiv marcat de anostul Wayne Brigde în minutul 87) rămâne probabil marele regret al carierei lui Wenger, poate chiar mai mare decât acea finală cu Barcelona, de la Paris, din 2006. Atunci, cu Ronaldinho și Eto o, catalanii erau mai puternici, dar în sezonul de care vorbesc ar fi putut Arsenal, implicit Wenger, să-și treacă numele pe lista celor care au cucerit trofeul cu urechi. Jose Mourinho cu al său Porto a avut atunci mai mult noroc și, poate, așa s-a scris și viitorul carierei celor doi.

Comparațiile dintre Wenger și Sir Alex au fost și sunt inevitabile. Între cei doi, relațiile au fost mai degrabă reci. Asta ca să păstrez o nuanță elegantă. Nu atât de reci precum între Wenger și Mourinho ori între Sir Alex și Rafa Benitez. Nu s-au bălăcărit unul pe altul, dar numai pentru că eticheta în Anglia e un pic alta. Probabil că nu se urăsc de moarte, însă nici nu ar putea sta vreodată la masă ca să savureze o sticlă de vin bun. Pesemne că s-ar certa imediat, pe soiul vinului ori pe cine achită nota de plată. S-au înțepat de-a lungul timpului, problema lui Wenger a fost că rezultatele echipei sale nu l-au ajutat. Are și el atuurile sale, estetic vorbind, estetica însă nu se premiază decât în modă, la fotbal contează rezultatele. Iar aici, Wenger e jos de tot în raport cu Sir Alex.

Nu cred că există antrenor pe planeta asta care să fi supraviețuit atâția ani fără un trofeu major! Nici măcar Sir Alex nu cred că ar fi reușit. La el n-a fost cazul, dar uite că la Wenger a fost. Și încă de ceva vreme. Vorbim totuși de Arsenal, un club cu pretenții, dar ale cărui pretenții s-au redus în ultima vreme la simple participări în Liga Campionilor, chiar și astea obținute cu eforturi, cu emoții, cu participări la play-off urmate de eliminări mai mult sau mai puțin glorioase, în perioada primăverii. Mai nou, și grupele Champions League au devenit de neatins. M-am tot întrebat de-a lungul ultimilor ani, pe acest blog ori pe la emisiuni sau în comentarii, de ce Wenger nu vrea să încerce și alte provocări, să vadă cum e și în alte părți. Să schimbe locul ca să schimbe norocul, cum se mai zice pe la noi. Cred și acum cu toată convingerea că o schimbare i-ar fi prins bine.

Ce va urma pentru el, nu știu. Cred că nimeni nu știe în momentul ăsta. Poate își va dori o pauză, deși nu mai e la vârsta acestor pauze. Poate va dori să iasă de tot din fotbal și să rămână doar analist și comentator. E o viață foarte frumoasă și am exemple destule de oameni care odată intrați nu mai doresc să mai iasă din ea. Sau poate va prelua un club. Wenger a fost visul lui Florentino Perez ani de-a rândul, dar persuasivul președinte madrilen n-a izbutit să-l convingă pe dificilul alsacian. A fost ani de-a rândul visul Barcelonei, care vedea în el un demn continuator al fotbalului inventat de Cruyff. A fost visul PSG-ului, unde poate că s-ar fi potrivit perfect la un moment dat, atunci când a plecat Ancelotti la Real Madrid și a venit Blanc. A fost visul multora, căci oferea destule perspective. Dacă observați, în tot acest paragraf am folosit doar timpul trecut. ”A fost”. În momentul ăsta pare o chestiune de mare curaj angajarea lui Arsene Wenger ca antrenor. Când spun asta mă gândesc la un club mare, nu la unul de rând.

Ce va urma pentru Arsenal mai avem timp să discutăm. Se vorbește de Arteta, care i-a fost asistent în ultimul sezon lui Guardiola la City. Sunt absolut convins că Pep nu l-a luat pe Arteta degeaba, la fel cum sunt absolut convins că un an alături de Pep te ajută enorm în creșterea ca tehnician. Spun că mai avem timp să discutăm și să analizăm, acest text trebuie să-i fie dedicat lui Arsene Wenger. ”Le professeur” merită o reverență și sunt sigur că și cei mai înverșunați fani ai lui Arsenal, care-l voiau plecat, acum au o strângere de inimă. E absolut logică. 

Și cum ar fi ca Wenger să părăsească pe Arsenal după ce va fi câștigat Europa League. Am tot folosit teoria asta, poate că fotbalul îi datorează și acestui alsacian un trofeu european pentru contribuția lui la dezvoltarea acestui sport, în Anglia și nu numai.

Etichete: arsenal , arsene wenger , niculescu , wenger , andrei niculescu , blog niculescu , editorial niculescu

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News