Rivalitatea renăscută. Roma - Juve a dominat Serie A la începutul anilor '80

• SuperLiga: Botoșani - Poli Iași, luni, 17:30, DGS 1

• SuperLiga: UTA Arad - Univ. Craiova, luni, 20:30, DGS 1

În această seară, de la ora 21:45, ÎN DIRECT pe Digi Sport 2, se va disputa meciul care poate relansa sau poate închide definitiv lupta pentru titlu în Italia.

Roma şi Juventus se întâlnesc pe Stadio Olimpico cu faze video ÎN TIMP REAL pe digisport.ro și m.digisport.ro., într-un nou episod dintr-o rivalitate feroce, în care retorica agresivă este ceva obişnuit. Cele două echipe sunt despărţite de nouă puncte în ierarhia Seriei A, iar calculele sunt simple. Un succes al giallorossilor ţine campionatul în viaţă. Un egal sau o victorie a torinezilor înseamnă, aproape sigur, un nou Scudetto pentru bianconeri.

Săptămâna trecută, după ce echipa pregătită de Rudi Garcia a terminat la egalitate cu Verona - a şasea remiză în ultimele şapte etape -, directorul sportiv al Romei, Walter Sabatini, a spus că titlul nu mai reprezintă un obiectiv pentru capitolini. În schimb, toată atenţia este îndreptată către păstrarea locului 2, în condiţiile în care Napoli s-a apropiat la doar 3 puncte. Este posibil să fi fost o declaraţie făcută cu scopul de a mai ridica presiunea de pe umerii lui Totti&co, de nerecunoscut în ultima perioadă. Un prim rezultat a fost jocul bun din Europa League, acolo unde vicecampioana Italiei a avansat în optimile de finală, după victoria cu 2-1 obţinută pe terenul lui Feyenoord. Totuşi, miza reală este meciul cu Juventus şi încercarea de a păstra suspansul în Serie A. Dar un succes în faţa trupei lui Massimiliano Allegri valorează mai mult decât atât.

"Derby-ul Romei este unic. Apoi vine meciul cu Juve. Acesta este al doilea derby pentru mine. Aşa se întâmpla şi când eram doar un fan, pentru că mereu a existat o ură din punct de vedere sportiv între cele două cluburi", spunea Totti, într-un interviu de anul trecut pentru Il Messaggero. Căpitanul romanilor are antecedente care dovedesc că rivalitatea este una intensă. În 2005, a fost sancţionat de federaţia italiană, după ce a declarat că meciurile cu Juventus se joacă în 14 contra 11, lăsând astfel de înţeles că torinezii se bucură de sprijinul arbitrilor. O idee pe care nu şi-a schimbat-o în timp. "Mereu primesc puţin ajutor. Acesta este adevărul. Nu poţi face nimic", susţinea decarul giallorossilor la începutul lui 2014.

Puţine au fost duelurile dintre cele două echipe în care nu au existat controverse. Meciul din turul actualei ediţii de campionat, câştigat de Juventus cu 3-2, a declanşat un adevărat război al declaraţiilor între cluburi, romanii acuzând dur faptul că Juventus ar fi beneficiat de ajutorul arbitrilor. Faptul că, în ultimele două sezoane, Juve-Roma a fost derby-ul Seriei A a încins şi mai mult atmosfera. "E aceeaşi tensiune ca în urmă cu 30 de ani", spunea polonezul Zibi Boniek, fost jucător al ambelor formaţii în anii '80, atunci când rivalitatea dintre giallorossi şi bianconeri a atins apogeul.

Debutul epocii de aur în Serie A

În 1966, la Cupa Mondială din Anglia, naţionala Italiei era eliminată ruşinos din competiţie, în urma înfrângerii suferite în meciul cu Coreea de Nord. A fost un adevărat şoc pentru il calcio. Într-o ţară în care găsirea unui ţap ispăşitor pentru orice eşec este un adevărat sport naţional, umilinţa de la Middlesbrough a oferit conducerii fotbalului italian ocazia de a introduce noi reguli. Vizaţi au fost jucătorii străini din Serie A. Numărul lor era considerat prea mare şi împiedica ascensiunea tinerilor italieni talentaţi, astfel că transferurile stranierilor au fost interzise. Singura concesie - cei care evoluau deja în Italia puteau rămâne. Iniţial, măsura radicală a părut să dea rezultate. Squadra azzurra a devenit campioană europeană în 1968 şi a jucat finala Cupei Mondiale din 1970. De asemenea, au fost obţinute performanţe şi în competiţiile continentale la nivel de club. Milan a câştigat Cupa Campionilor (1969) şi Cupa Cupelor (1973), iar Juventus s-a impus în Cupa UEFA (1977) şi a fost finalistă în Cupa Campionilor (1973). Strategia FIGC şi-a arătat însă cu adevărat roadele în 1978, când naţionala condusă de Enzo Bearzot a impresionat la Cupa Mondială din Argentina, unde a terminat pe locul 4. Mai important, însă, a fost faptul că s-au pus bazele echipei ce avea să cucerească titlul mondial patru ani mai târziu, în Spania.

Cu toate acestea, campionatului italian îi lipsea strălucirea adusă de cei mai buni jucători de pe continent, care nu puteau fi aduşi din cauza măsurii luate de federaţie. Mai mult decât atât, scandalul Totonero, izbucnit în sezonul 1979/80 şi care a dus la retrogradrea celor de la Milan şi Lazio, precum şi la suspendarea noului star emergent Paolo Rossi, a reprezentat o adevărată lovitură de imagine pentru Serie A, chiar înaintea turneului final al Campionatului European din 1980, găzduit de Italia. Oficialii din "Cizmă" au înţeles că era vremea să întoarcă pagina. Şi astfel, din 1980, transferurile stranierilor au fost din nou permise. Iniţial, câte unu în fiecare echipă. Până la sfârşitul deceniului, limita a crescut la trei.

Pe fondul entuziasmului adus de cucerirea titlului mondial din 1982, Serie A s-a transformat în scurt timp într-un El Dorado al fotbalului. O ligă a cărei forţă nu putea fi comparată cu nimic din ceea ce existase până atunci. Cei mai buni jucători ai lumii erau practic obligaţi să-şi legitimeze valoarea jucând în Serie A. Printre primii care au făcut-o au fost brazilianul Paulo Roberto Falcao şi francezul Michel Platini. Ei au fost simbolurile rivalităţii care a dominat începutul epocii de aur a campionatului italian.

"L'ottavo Re di Roma" şi "Le Roi"

Falcao şi Platini au sosit în Italia la distanţă de doi ani unul de celălalt. Primul a fost brazilianul, în 1980, imediat după ridicarea interdicţiei privind transferurile jucătorilor străini. Roma l-a adus de la Internacional Porto Alegre, iar în jurul său a construit o echipă capabilă să ameninţe dominaţia nordului, reprezentată în acea perioadă de Juventusul lui Giovanni Trapattoni. Mijlocaşul sud-american a devenit imediat un idol în capitala Italiei. Fanii l-au idolatrizat şi l-au numit "L'ottavo Re di Roma" (Al optulea Rege al Romei), după ce - meteahnă veche a suporterului italian - l-au privit iniţial cu neîncredere. El şi antrenorul sudez Nils Liedholm au fost catalizatorii formării unei trupe care i-a făcut pe tifosii romani să viseze la al doilea Scudetto din istoria clubului. Primul fusese obţinut în 1942, într-o perioadă în care lumea era mai interesată de un război mondial decât de fotbal. Dar în calea visului giallorossilor stătea un grup formidabil, coloana vertebrală a squadrei azzurra care avea să triumfe la Mondialul spaniol, devenit şi mai puternic în 1982, odată cu venirea unui alt Rege, "Le Roi" Michel Platini.

Francezul a sosit la Juventus după ce fusese protagonist la Cupa Mondială din 1982, însă talentul său uimise Europa încă de la începutul carierei, la Nancy, apoi la St. Etienne. Când a ajuns în Italia era deja matur, avea 27 de ani, şi pregătit să facă pasul decisiv spre consacrare. Ceea ce s-a şi întâmplat. În cei cinci ani petrecuţi la Torino, Platini a devenit cel mai bun jucător al Europei. Trei Baloane de Aur consecutive, trei titluri de golgheter în Serie A, două titluri, Cupa Campionilor, Cupa Intercontinentală, Cupa Cupelor, Supercupa Europa şi o Cupă a Italiei sunt trofeele pe care le-a cucerit în bianconero. Actualul preşedinte al UEFA a dominat de o manieră impresionantă campionatul care devenise deja cel mai puternic al lumii şi a pregătit terenul pentru următoarea serie de campioni care a ridicat şi mai mult nivelul din fotbalul italian. În această perioadă, în afară de Falcao, rivalii săi erau, printre alţii, Diego Maradona, Zico, Socrates, Karl Heinz Rummennige sau Daniel Bertoni. Fanii il calcio încă suspină după asemenea dueluri.

"Er' go' de Turone"

Când Platini a fost transferat de Juve, rivalitatea dintre torinezi şi cei de la Roma îşi consumase deja un episod extrem de tensionat, unul despre care vorbeşte şi în prezent. În sezonul 1980/81, primul al lui Falcao în Italia, Scudetto a fost o afacere între cele două echipe, care au mers umăr la umăr până la finalul sezonului. Duelul direct a fost programat în antepenultima etapă, la Torino, gazdele având un punct în faţa trupei lui Liedholm. Spectacolul aşteptat de toată lumea nu a venit. În schimb, a fost un meci extrem de dur, iar bianconeri au rămas în 10, după eliminarea lui Giuseppe Furino. Cu om în plus şi obligaţi să câştige, oaspeţii au forţat tot mai mult. Cu un sfert de oră înainte de final, cu tabela înţepenită la 0-0, Bruno Conti a aruncat o minge în careul lui Zoff. Golgheterul giallorossilor, Roberto Pruzzo, a retrimis cu capul în faţa porţii, iar liberoul Maurizio Turone a apărut la finalizare şi a marcat. Un gol cât un Scudetto aşteptat de aproape patru decenii.

Bucuria lui Turone a fost, însă, întreruptă imediat şi s-a transformat în furie. Asistenul Giuliano Sancini a semnalizat offside, iar centralul Paolo Bergamo, devenit ulterior şef al arbitrilor italieni şi care a fost implicat în scandalul Calciopoli, a anulat golul. Din acea zi de 10 mai 1981, "Er' go' de Turone" (Golul lui Turone în dialectul roman) s-a transformat în muniţie pentru cei care susţin că Juventus beneficiază de fiecare dată de sprijinul arbitrilor. Faza a fost analizată de nenumărate ori de atunci, fără să se fi ajuns la o concluzie unanim acceptată. Iniţial, reluările prezentate de RAI în timpul celebrei emisiuni "La Domenica Sportiva", au arătat că poziţia jucătorului Romei a fost corectă. După mai mult de trei decenii, în 2014, Carlo Sassi, responsabilul de "moviola" din acea perioadă, a recunoscut că imaginile au fost manipulate în aşa fel încât să dea dreptate giallorossilor. Totuşi, tehnologia disponibilă în prezent a arătat că golul trebuia validat. Încă se discută.

Protagonistul momentului respectiv nu crede însă că a fost vorba de un ajutor primit de Juventus. "Pe atunci era la modă să vorbeşti despre influenţa unui club sau a altuia, dar nu cred că Juventus avea nevoie de ajutor. Să nu uităm că aveau o echipă foarte bună: Zoff, Gentile, Cabrini, Scirea, Tardelli... Erau coloana vertebrală a naţionalei care a câştigat Cupa Mondială. În plus, îi mai aveau pe Bettega, Causio şi Brady. Dar nici noi nu eram mai prejos: Conti, Pruzzo, Ancelotti, Di Bartolomei şi, deasupra tuturor, Falcao, un fenomen, un jucător complet", a declarat Turone, într-un interviu mai vechi pentru Corriere dello Sport. De cealaltă parte, fostul preşedinte al torinezilor, Giampiero Boniperti, a comentat astfel: "Pentru mine, a fost gol valabil. Dar, atenţie, nimeni nu poate susţine că acel gol ar fi decis meciul şi titlul, pentru că mai era destul de jucat şi am fi putut egala. Nu se poate spune nici că arbitrul ne-a favorizat, în condiţiile în care Beppe Furino a fost eliminat".

În ciuda tensiunii, Gianni Agnelli, proprietarul lui Juventus în acea perioadă, a găsit puterea de a glumi: "Roma are Papa, pe Giulio Andreotti (cel mai puternic om politic din Italia şi mare fan al giallorossilor - n.r.) şi soarele. Măcar titlul să ni-l lase nouă". Iar Scudetto a ajuns, într-adevăr, la Torino. Meciul direct s-a terminat 0-0, iar bianconeri au devenit campioni în ultima etapă, printr-o victorie cu 1-0 în faţa Fiorentinei, în timp ce Roma a obţinut doar o remiză cu Avellino.

"O chestiune de centimetri"

Lupta pentru supremaţie dintre cele două cluburi s-a reluat în sezonul 1982/83, primul în care fiecare echipă putea avea câte doi jucători străini. Juventus a profitat şi, alături de Platini, l-a adus şi pe Boniek, pentru a întări un lot oricum impresionant, garnisit cu numeroşi proaspeţi campioni mondiali. Puţini erau cei care credeau că torinezii vor pierde titlul. Şi totuşi, euforia de după Cupa Mondială din Spania nu le-a făcut bine bianconerilor, iar Roma a profitat şi a declanşat un sprint de neoprit către Scudetto. Înaintea duelului direct din etapa a 22-a, programat pe 6 martie 1983, pe Stadio Olimpico, capitolinii aveau un avans de 5 puncte în faţa rivalilor. Un abis într-o perioadă în care se acordau 2 puncte pentru victorie. După o primă repriză monotonă, gazdele aveau să deschidă scorul în minutul 62, printr-o lovitură de cap a lui Falcao. Scudetto era mai aproape decât oricând.

Băieţii lui Liedholm au ratat o şansă uriaşă de a face 2-0 şi aveau să regrete. Cu şapte minute înainte de final, Platini a egalat, cu execuţie perfectă din lovitură liberă. Trei minute mai târziu, Juve a marcat golul victoriei, prin fundaşul Sergio Brio, la o fază în care romanii au reclamat un offside la acelaşi Platini. Lupta pentru titlu era redeschisă, iar giallorossi se simţeau din nou nedreptăţiţi. "Ca de obicei, contra lui Juventus este mereu o chestiune de centimentri", s-a lamentat preşedintele Romei, Dino Viola. Boniperti, omologul său torinez, a reacţionat arogant, trimiţându-i o riglă de plastic, alături de mesajul "o poţi folosi pentru a măsura offside-urile noastre". Viola i-a întors "cadoul". O riglă din aur şi un răspuns pe măsură: "Voi aveţi mai mare nevoie". Un asemenea dialog de la distanţă cu greu poate fi imaginat în prezent. Fotbalul italian a intrat în declin şi pentru că astfel de oameni nu se mai află în fruntea sa.

Chiar dacă a pierdut meciul cu Juve, Roma avea să câştige mult aşteptatul titlu la finalul sezonului. Un an mai târziu, ajungea până în finala Cupei Campionilor, pierdută chiar pe teren propriu în faţa lui Liverpool, la penalty-uri. A fost cântecul de lebădă al unei generaţii de excepţie. În 1985, Falcao s-a întors în Brazilia. Fără el, echipa din capitala Italiei a fost la un pas să cucerească un alt Scudetto, în 1986, dar un eşec incredibil pe Olimpico, în faţa deja retrogradatei Lecce, în penultima etapă, a făcut-o campioană pe Juventus. În 1987, Platini se retrăgea din fotbal, la doar 32 de ani. Epoca "Regilor" ajunsese la final.

De atunci, rivalitatea s-a păstrat, dar nu la aceeaşi intensitate ca în urmă cu trei decenii. Au mai existat episoade tensionate, precum cel care l-a avut protagonist pe Zdenek Zeman, care i-a acuzat de dopaj pe cei de la Juventus, sau scandalul care a urmat trecerii lui Fabio Capello de pe banca giallorossilor pe cea a bianconerilor, însă acestea au fost departe de a marca o perioadă lungă de timp. Ultimele două sezoane au dat senzaţia că cele două cluburi pot domina mulţi ani fotbalul italian, deşi torinezii au câştigat titlul la o distanţă apreciabilă în 2014, iar în actuala stagiune pot pune capăt campionatului prematur. În orice caz, bazele unui duel îndelungat la vârf au fost deja puse şi este de aşteptat ca acesta să continue şi în anii următori. Pentru că, aşa cum remarca actualul preşedinte al capitolinilor, James Pallotta, "rivalitatea dintre Roma şi Juventus este benefică fotbalului italian".

Etichete: derby italia digi sport , roma juventus stire digi sport , rivalitate istorie roma juventus , digi sport avancronica derby serie a

Urmărește știrile digisport.ro și pe Google News